De ce sunt homofob

de Bronislaw Wildstein

descarca pdf complet

Nu sunt homofob. Homosexualii nu-mi trezesc panica, nici vreun alt fel de teama, si nu-mi provoca acele reactii fiziologice necontrolate ce constituie simptomele medicale ale fobiei. Doar ca, astazi, în cazul homosexualitatii, cuvântul „fobie” si-a pierdut semnificatia initiala, iar limbajul în care se vorbeste despre chestiune a fost atât de puternic ideologizat, încât împiedica, în loc sa faciliteze întelegerea acesteia. Acest limbaj, care, de fapt, ar trebui numit jargon, a fost însusit de catre grupuri contraculturale agresive si transformat într-un instrument al luptei pentru putere. Asa-numitele grupuri gay fac parte din acest front si, prin reversiune, vorbesc în numele tuturor homosexualilor.

Se poate considera ca, în cazul lor, ca si în cazul organizatiilor feministe carora le place sa fie numite „feminine” si sa-si atribuie dreptul de a reprezenta femeile în general, avem de-a face cu o dialectica tipica pentru reprezentarea politica a minoritatilor. Reprezentantii autodesemnati ai acestora nu sunt interesati de integrarea minoritatii în societate, lucru ce se întelegea în mod traditional prin obtinerea drepturilor depline, ci, dimpotriva, tind spre o tensiune maxima între grupul pe care vor sa-l reprezinte si toti ceilalti. O astfel de situatie le consolideaza rolul în mod radical. Într-o societate integrata, acestia ar fi de-a dreptul inutili. Subliniind anatagonismele, ei se fac indispensabili, în scopul luptei, nu atât pentru drepturi, cât pentru o anume pozitie în comunitatea considerata ca un agregat de grupuri si minoritati. Fiindca gruparile care vorbesc astazi în Occident în numele drepturilor minoritatilor, lupta, de fapt, în mare masura, împotriva ordinii civilizatiei, si ataca ideea însasi de bine comun, care sta la baza conceptiei traditionale asupra politicii.

Unul dintre fronturile acestei lupte este tentativa – tipica pentru miscarile ideologice – de a pune stapânire pe limbaj. Consecintele acesteia le-am cunoscut foarte bine în timpul dominatiei comunismului. Adoptarea limbajului marxist înlatura de fapt posibilitatea de a polemiza cu ideologia care statea la baza acestuia. La fel este si astazi în cazul jargonului stângist-liberal. Din el face parte termenul „homofob”, menit sa-i stigmatizeze pe toti cei care nu se aliniaza lobby-ului gay. Faptul ca trebuie sa dea de fiecare data explicatii, cum ca nu este homofob, îl împinge polemist în defensiva si face imposibila discutia. Prin urmare, poate, ar fi mai bine sa ne asumam aceasta distinctie. Daca homofob desemneaza o persoana rezistenta la presiunea grupului gay, ar trebui sa acceptam aceasta denumire.

În acest caz, eu sunt homofob si sunt mândru de asta.

Chestiune privata sau publica

Cu o jumatate de secol în urma, în multe tari occidentale, homosexualitatea înca era pedepsita. Sustinatorii drepturilor egale pentru homosexuali ridicau de obicei argumentul ca optiunile sexuale se manifesta în domeniului privat al individului si, daca ele privesc persoane responsabile, si nu încalca libertatea nimanui, nu ar trebui sa faca obiectul unor sanctiuni legale.

„Suntem la fel ca si voi” – spuneau homosexualii – „si singurul lucru care ne diferentiaza sunt preferintele noastre erotice, care constituie o chestiune privata.”

De-a lungul acestor decenii, totul s-a schimbat. Homosexualitatea a devenit o chestiune publica, iar grupurile gay o considera drept un factor determinant al atitudinii omului. Termeni cum ar fi „cultura” sau „sensibilitatea” gay trebuie sa conduca la concluzia ca homosexualitatea creeaza un tip anume de umanitate. Punctul culminant al unei astfel de abordari este revendicarea paritatilor dupa modelul paritatilor gender – care, potrivit feministelor, ar trebui sa fie remediul fata de nedreptatirea femeilor -, de unde rezulta ca avem de a face cu o diferenta si o specificitate de esenta a grupului homosexual.

Aceasta subliniaza unul dintre paradoxurile contraculturii contemporane, constând în faptul ca, respingând identitatile traditionale, naturale, sustinatorii ei apeleaza la substitute ideologice ale acestora. Nu este vorba, deci, de un act de eliberare a omului de orice constrângeri – lucru, de altfel, imposibil -, ci de a crea forme artificiale ale acestora. Faptul ca aceste forme de constrângere sunt noi nu înseamna ca ele sunt mai putin restrictive.

„Suntem la fel ca voi, si, prin urmare, nu puteti sa ne tratati altfel!” – accentuau sustinatorii grupurilor homosexuale cu câteva decenii în urma.

„Suntem altfel decât voi, si, ca atare, dorim sa avem aceleasi drepturi!” – cer succesorii lor de azi.

„Preferintele noastre sexuale sunt o chestiune privata si nu ar trebui sa va ocupati de ele!” – sustineau cei dintâi.

„Orientarea noastra sexuala ar trebui sa fie acceptata public ca esenta diferentei noastre. Atitudinea fata de ea este masura tolerantei si deschiderii voastre!” – pretind cei din urma.

Daca totusi aceste optiuni sexuale trebuie sa devina o chestiune publica si principiul existentei unei noi minoritati, prin aceasta, ele ar trebui sa faca obiectul dezbaterii generale. Încercarile de a li se închide gura tuturor celor care ar dori sa ia parte la aceasta si stigmatizarea discutiei propriu-zise, ca pe o manifestare de intoleranta, sunt tipice pentru teroarea politica utilizata de catre gruparile corectitudinii politice contra-culturale. Fiindca noua abordare a homosexualitatii ridica unele întrebari de principiu. Cea fundamentala priveste chestiunea naturii.

Erotismul ca problema

Tratarea homosexualitatii ca orientare de rang egal si egal îndreptatita fata de relatiile heterosexuale schimba fundamental modul de abordare a erotismului. Consecinta a acestui fapt este revendicarea asa-numitei casatorii homosexuale, care, la rândul sau, duce la metamorfozarea atitudinii noastre fata de institutia sociala fundamentala, care este familia, si deci si fata de societate ca întreg. În urma acestora trebuie sa survina o rasturnare antropologica, deci o schimbare esentiala a conceptiei despre om.

Se poate spune ca secularizarea societatilor occidentale, si în special inventarea pilulei anticonceptionale, au condus la transformarea modului de abordare a sexualitatii. Tabu-ul asociat acesteia a fost respins, iar erotismul trebuia sa devina sursa unei fericiri fara probleme. Dreptul la orgasm a fost recunoscut ca un drept fundamental si el trebuia sa conduca la crearea paradisului pe pamânt.

Contracultura anilor ’60 si ’70 a promovat revolutia sexuala în locul revolutiei proletare. Teoreticienii ei, în frunte cu Herbert Marcuse, au vestit transformarea fundamentala a lumii dupa eliberarea acestui element al naturii, care este erotismul. „Faceti dragoste, nu razboi” chemau sloganele din acei ani. În aceasta perspectiva, „dragostea” era înteleasa ca act fizic. Acest lucru a condus la contestarea abordarii civilizationale a erotismului, si, în cele din urma, a culturii ca atare. Locul culturii traditionale, „patriarhale”, „opresive” trebuia ocupat de bucuria neîngradita de nimic a copulatiei.

Aceasta abordare era extrem de puerila si triviala. Chiar si unul dintre parintii modernitatii, Sigmund Freud, care s-a luptat cu atitudinea represiva, complexogena fata de sexualitate, era totusi constient de necesitatea unor restrictii pe care le aduce cu sine civilizatia. Lucrarea sa Disconfort în cultura nu lasa nicio îndoiala. Limitarea, renuntarea si suferinta rezultata din acestea este fundamentul culturii.

Ca fenomen natural elementar si puternic, erotismul a constituit întotdeauna o problema culturala. El este în acelasi timp un impuls indispensabil si o amenintare mortala, un element pe cât de creator, pe atât de distructiv. Formele culturii l-au civilizat si l-au înnobilat. Eliberat de catusele acestora, a reusit sa distruga totul.

Înecarea vesela si infantila în sexualitatea eliberata a adus imediat consecinte sumbre. Creatorii mai rationali au început sa vada latura întunecata a acestei distractii deja în anii ’70. Filme cum ar fi În cautarea Domnului Goodbar de Richard Brooks, Soferul de taxi de Martin Scorsese, precum si cele ulterioare, Luna amara de Roman Polanski (bazat pe romanul lui Pascal Bruckner din 1981) au aratat unele consecinte sumbre ale eliberarii sexuale.

Dar, probabil, cea mai completa si mai socanta imagine a distrugerii provocate de acest taifun contracultural o da celebrul roman al lui Michel Houellbecq Particulele elementare aparut în 1998. O marturie sumbra a nebuniei contraculturale sunt si jurnalele copiiilor acelei generatii, astazi deveniti adulti.

S-a dovedit ca împaratia orgasmului fara griji s-a transformat în singuratatea unor obsedati, aflati în cautarea unor experiente sexuale tot mai efemere, ce rup orice legaturi de loialitate. Armonia sexuala se dovedeste a fi domnia egoismului, iar existenta umana a fost redusa la cautarea placerii imediate, pe care o însoteste o mahmureala tot mai adânca.

Sex si casatorie

Aceste consecinte sunt evidente pentru oricine care, macar la nivel elementar, cunoaste textele clasice ale culturii noastre. Faptul ca, în zilele noastre, ele sufera o grotesca aplatizare este o alta poveste. Este suficient sa mentionam doar mitul lui Tristan si Isolda, care, la origine, este o poveste despre nebunia oarba, despre patima care rapeste libertatea si distruge totul în calea sa, iar astazi este transpusa în nenumarate adaptari despre istorioara melodramatica a unor tineri pe care batrânii nu-i lasa sa se iubeasca.

Pasiunea, ca element al naturii, a fost cuprinsa în traditia culturala în cadrul legaturii casatoriei. Trainicia acesteia era garantata de presiunea sociala, iar soarta descendentilor îi determina perspectiva. În acest sens, familia nu era doar institutia sociala fundamentala, ci si modelul de functionare al comunitatii, care avea sa se manifeste deplin în stat. O astfel de comunitate constituie legatura dintre parinti si copii, mosteneste si transmite mai departe, si astfel permite oamenilor sa se smulga din efemeritatea si contingenta lor muritoare.

De aceea, familia si casatoria, ca fundament al acesteia, trebuie sa se bucure de ocrotire din partea statului si de drepturi speciale, adica de privilegii. Sotii iau asupra lor angajamentul de a creste noi cetateni si nicio institutie nu este în masura sa îi înlocuiasca în acest sens.

Copiii au nevoie de mama si de tata. Dezbinarea familiei este întotdeauna în detrimentul lor. Astazi, sunt adesea accentuate patologiile care apar în familii, ca si în orice întreprindere umana. Trebuie luptat împotriva acestora, dar ele nu pot duce la contestarea institutiilor umane, asa cum riscul ca cineva sa faca abuz de lege nu poate duce la respingerea legii ca atare.

Experienta americana a familiilor fara tata, observata în anumite medii din rândul negrilor, ofera o imagine statistica a manifestarilor asociate acestui tip de patologie. Scriu despre asta toti specialistii. Este, de altfel, suficient bunul simt si simpla observatie pentru a întelege ca cel mai bine pentru copiii este sa fie crescuti în familia naturala.

Astazi, în Occident, institutia casatoriei traieste o criza. Din ce în ce mai des este privita ca o legatura ce are drept unic scop producerea satisfactiei erotice. Când pasiunea slabeste, sotii se despart si merg sa caute excitatie în alta parte. Aceasta se face în detrimentul copiilor. De altfel, cuplurile casatorite se hotarasc sa aiba copii tot mai târziu si mai rar. Rezultatul este criza demografica. Aceasta este o consecinta a concentrarii narcisiste si infantile asupra propriilor placeri.

Acest lucru nu înseamna totusi ca ar trebui sa demontam definitiv instituta casatoriei. Asa cum leacul pentru boala nu este sinuciderea.

Drepturile copiilor – drepturile homosexualilor

Homosexualitatea a existat dintotdeauna. Au fost perioade când era tratata într-un mod destul de tolerant. Cu toate acestea, relatiile homosexuale nu au fost niciodata pâna în prezent considerate ca fiind echivalente casatoriei. Nici chiar în Grecia clasica, la care grupurile gay fac referire atât de des, nimanui nu i-ar fi trecut prin cap sa le puna la egalitate. Maturitatea însemna casatorie si grija pentru urmasi.

Relatia homosexuala are drept unic scop satisfactia partenerilor. Exista relatii heterosexuale similare. Nimeni nu interzice în ziua de astazi acest tip de relatie. Dar încercarea de a reduce casatoria la o astfel de relatie o distruge.

Este semnificativ faptul ca sustinatorii relatiilor homosexuale fac referire doar la confortul participantilor. Întrebarea de ce nu se bucura de aceleasi privilegii ca si casatoria este absurda si arata infantilizarea culturii noastre. Beneficiile pentru soti sunt consecinta obligatiilor lor fata de descendenti, fie ei si numai potentiali.

În schimb, „cultura gay” se bazeaza în întregime pe modelul hedonist. Totul trebuie sa fie placere. Nu întâmplator creatorii ei s-au identificat cu denumirea gay, de la englezescul „gay” – vesel, glumet. Chiar dreptul la adoptie este justificat de acestia în acelasi fel ca dreptul de a avea un animal domestic. Acest lucru se reflecta în întrebarea, pusa adesea de sustinatorii grupurilor gay, de ce homosexualii sa nu aiba dreptul de a adopta, ca toti ceilalti? Raspunsul este evident. Pentru ca aceasta ar constitui un experiment scandalos asupra copiilor si, în acest caz, nu asa-numitele drepturi ale homosexualilor sunt importante, ci grija pentru cei mai vulnerabili, adica pentru copiii.

Este semnificativ faptul ca în perspectiva miscarii gay nu figureaza societatea sau tara, obiectul actiunilor lor ramâne individul egoist în cautarea placerii. De altfel, nu este vorba, de fapt, de nevoia homosexualilor de a se casatori, nici, cu atât mai putin, de dorinta de adoptie din partea lor. În sens statistic, acestea sunt cazuri marginale.

E vorba de demontarea casatoriei si schimbarea abordarii în privinta omului. Dupa experimentul comunist cu economia si cu statul, survine era experimentarii cu cultura. Omul ar trebui sa respinga corsetul modelelor, virtutilor si obligatiilor si sa se realizeze într-un trecator paradis lumesc al împlinirilor hedoniste.

Decadenta Europei contemporane, care-si iroseste capitalul acumulat de generatii, se afunda în criza culturala si demografica si nu mai tine pasul cu viteza concurentei globale, arata unde duce acest experiment. Desigur, aceasta nu-i opreste pe sustinatorii sai. Ei sunt, de altfel, reprezentantii elitelor occidentale, care încearca sa impuna tuturor drept model felul lor propriu de viata, iar lupta împotriva culturii traditionale este pentru ei, în acelasi timp, o lupta pentru putere.

Am oare dreptul sa judec?

În decursul unei mari parti a vietii mele, de departe cea mai îndelungata, nu m-am ocupat de preferintele erotice ale oamenilor pe care i-am întâlnit. Asa cum nu am aprofundat întrebarea, care dintre modalitatile de a face sex îi satisfac cel mai mult, tot astfel, nu m-a interesat în mod special ce sex prezinta. Acum încep, încet, încet, sa mi se iveasca în aceasta chestiune îndoieli. Homosexualitatea apare în natura, ceea ce nu înseamna ca este concordanta cu natura. Conceptul de natura are, totusi, în limbile europene, si o nuanta normativa. În acest sens, exista deviatii în natura, dar ele nu sunt naturale. Cresterea homosexualitatii ar duce la punerea în pericol a speciei.

De asemenea, este greu sa închizi ochii fata de o alta problema: revendicarile agresive ale grupurilor gay au în mod clar un substrat resentimentar, adica rezulta din complexe, deci dintr-un sentiment al inferioritatii acestora. Revendicarea deplinei egalitati, deci eliminarea din cultura a ideii de ordine naturala, este o chemare la o profunda revolutie contraculturala. Totul în numele îmbunatatirii – de fapt iluzorii – a starii de spirit a grupurilor gay. De altfel, nu e vorba, pâna la urma, numai de acea îmbunatatire, ci de distrugerea ordinii traditionale. Iar acesteia ar trebui sa i se opuna orice om rational.

Exista homosexuali care nu doresc sa fie „respectati” pentru faptul ca sunt homosexuali, ci pentru ceea ce fac. Ei ramân la vechiul principiu, ca preferintele lor sexuale sunt chestiunea lor privata. Au tot dreptul la asta.

Dar când cineva îmi cere totusi sa ma ocup de viata lui sexuala si sa-mi exprim aprobarea fata de aceasta si, în plus, face din ea nucleul umanitatii sale – nu numai ca nu îmi exprim acordul, ci raspund în mod clar ca întotdeauna voi considera un astfel de comportament ca fiind mai prejos si mai prost decât modelele de viata mai înalte. Omul este prins în biologia sa, dar poate sa o depaseasca si prin aceasta este o fiinta superioara. În prezent, nu numai grupurile gay par a nu întelege asta.

articol publicat în saptamânalul Do Rzeczy
Nr. 5 / 25 feb – 3 mar 2013
traducere Anca Maria Cernea

Sursa: www.InLinieDreapta.net