O perspectivă sociologică

Analiza sociologica a pasajelor esentiale din expunerea de motive la propunerea legislativa privind parteneriatul civil

 Autor: Conf. univ. dr. în sociologie Corina Bistriceanu

  • Nu este demonstrată necesitatea aprobării proiectului de lege. Inițierea și fundamentarea propunerii legislative se bazează pe extrapolarea abuzivă a doleanțelor juridice ale unor cupluri homosexuale la nivelul tuturor cuplurilor.
  • Inițiatorii utilizează informații false sau/și perimate cu scopul de a manipula persoanele de decizie pentru a vota în favoarea legii. Unele cifre folosite pentru a ilustra „numărul mare” de persoane ce trăiesc în uniuni consensuale sunt eronate.
  • Argumentul preexistenței cronologice a parteneriatului civil față de căsătorie este cu desăvârșire lipsit de adevăr istoric.
  • Încercarea de impunere a parteneriatului civil ca o formă alternativă de familie prin folosirea termenilor „familie”, „relații de familie”, „membri ai familiei”, „egalitatea familiei” sub pretextul înlăturării discriminării este abuzivă, întrucât realitățile desemnate sunt, de fapt, foarte diferite.
  • Argumentul „alinierii obligatorii a României la tendințele europene” arată neînțelegerea sau ignorarea profilului psiho-moral al poporului român, a specificului său național și tradițional.
  • Apreciem că impactul, pe termen lung și indirect, asupra bugetului de stat va fi negativ.

 

Extras din Expunerea de motive: „Parteneriatul civil este un contract încheiat în fața unui notar public, fără niciun fel de discriminare, între două persoane adulte de sex diferit ori de același sex, care consimt să conviețuiască în baza afecțiunii, respectului și sprijinului reciproc și a egalității în drepturi.”

Comentariu: A legaliza o formă alternativă la căsătorie nu înseamnă a elimina „discriminarea”, așa cum este ea interpretată de inițiatori. Căsătoria este o formă de conviețuire familială, iar relațiile matrimoniale presupun în primul rând stabilirea unei descendențe legitime și apoi a unor relații de rudenie între familiile de proveniență ale soților. Partea contractuală a căsătoriei, legalizată în România, în Europa și în cele mai multe alte state ale lumii, este menită a veni în sprijinul acestei misiuni fundamentale și definitorii a căsătoriei. Subliniem că, din punctul de vedere al realității social-umane, așa cum este evidențiat în istoria, sociologia sau antropologia familiei și așa cum se poate constata și la nivelul simțului comun, al populației reale, nu contractul, drepturile și obligațiile reciproce sau comune ale soților sunt definitorii pentru relația căsătoriei, ci angajarea acestora în statutele de părinți, respectiv de mamă și de tată. Înregistrarea contractuală legală a drepturilor și obligațiilor reciproce sau comune sunt doar garanția pe care statul, ca reprezentant al societății, o dă căsătoriei pentru a-i înlesni atingerea scopului de creare a unei filiații legitime.

Dimpotrivă, discriminator ar fi considerarea unei persoane căsătorite (așadar, una care a optat pentru asumarea statutului de părinte) ca nediferită de o persoană necăsătorită, așa cum este vizibil în acest proiect legislativ. Concubinajul, celibatul, relația homosexuală sunt de asemenea opțiuni la căsătorie – dar unele care implică fundamental doar legătura afectivă și sexuală dintre parteneri. Menționăm că istoria a înregistrat, în Europa anilor ’70, tocmai o respingere a căsătoriei ca instituție din perspectiva promovării acestor formule alternative de conviețuire a adulților, bazate pe dragostea necontractuală, nesupusă altor imperative, precum crearea unei filiații. Cu atât mai contradictorie este revendicarea actuală, de către cei care promovează acest tip de legături afective libere de constrângeri, a unei forme contractuale de reglementare a lor.

A legaliza o formă alternativă la căsătorie înseamnă tocmai a discrimina căsătoria și persoanele care optează pentru aceasta, considerând-o insuficientă pentru satisfacerea trebuințelor umane, biologice, psihice sau sociale. Înseamnă, de fapt, a încuraja renunțarea la căsătorie sau a descuraja căsătoria în beneficiul relațiilor temporare, provizorii.

Menținerea, încă, a căsătoriei ca opțiune de viață pentru majoritatea populației românești (tab. 1) arată inexistența unei nevoi sociale la care acest proiect legislativ ar putea să răspundă.

Vârste
>20 ani >25 ani >30 ani >35 ani >40 ani …….. >65 ani
2002 0.75 0.82 0.86 0.88 0.89 …….. 0.95
2011 0.73 0.79 0.82 0.83 0.84 …….. 0.93

Tab. 1. Evoluția populației căsătorite[1] în populația totală a României, în funcție de vârstă (%)

Extras din Expunerea de motive: „Cunoscut si sub numele de concubinaj, coabitare sau uniune consensuală, parteneriatul civil a premers căsătoriei din perspectiva dreptului civil, reprezentând, in acelasi timp, o alternativa la aceasta. Atât dreptul roman cat si „jus valachicus” îl includ ca forma de conviețuire de tip legal între doua persoane.”

Comentariu: Concubinajul, coabitarea sau uniunea consensuală nu sunt „realități străvechi, anterioare căsătoriei”, așa cum fals afirmă textul „Expunerii de motive”, ci sunt termeni de dată recentă, intrați în vocabular odată cu deplasarea cercetărilor de sociologia familiei de la familie ca grup de descendență către relațiile de tip conjugal (bazate de raporturile sexuale existente între două persoane de sex opus) sau, mai precis, de tip non-conjugal, centrate preponderent pe sexualitatea presupusă de legătura heterosexuală. În acest sens, cuplul (deosebit, atât în plan real, cât și ca obiect de studiu, de familie) nu mai are în centrul său durata sau continuitatea generațiilor, ci atingerea dorințelor împărtășite de tineri (Segalen, 2011). Uniunile libere, căsătoriile de probă, concubinajul, coabitările consensuale sunt formule imprecise, incapabile să fi furnizat, până acum, termeni preciși de desemnare a „partenerilor”: aceștia sunt numiți confuz „prieten/prietenă”, „cel/cea cu care sunt acum”, „cu care trăiesc”, „iubit/ă”, „pereche”, „companie”. Fie ele heterosexuale sau homosexuale, aceste formule reflectă practici amoroase libere, care s-au afirmat, începând cu anii ’70, în opoziție cu instituția căsătoriei, considerată constrângătoare și învechită. Ca tip de practici libere, legăturile presupunse de concubinaj nu sunt compatibile nici cu căsătoria, nici cu forma contractuală propusă prin prezentul proiect. Fie ele heterosexuale sau homosexuale, aceste formule reflectă practici amoroase libere, care s-au opus de decenii căsătoriei ca instituție. Nu sunt acestea oare în antinomie și cu forma contractuală a parteneriatului civil? Evident că da.

De asemenea, se apelează la dreptul roman[2] și la jus valachicum, obiceiul locului sau cutuma pentru atestarea vechimii parteneriatului civil, ceea ce este o falsificare grosolană a realității. Căsătoria era reglementată în dreptul roman – și în toate formele de societăți indo-europene, inclusiv în cea geto-dacă – cu o atenție care depășea cadrul legal sau moral, fiind definită în primul rând ca ritual religios. Acest ritual, descris de scriitori greci și romani (Homer, Herodot, Isaios, Demostene, Plutarh, Euripide, Aristofan ș.a.) presupune intrarea mirilor în rolul de procreatori legitimi în cadrul unui neam. Nimic nu îndreptățește concluzia existenței concubinajului, ci tocmai dimpotrivă, a nunții foarte atent reglementată în plan religios, familial  și social.

De pe altă parte, ritualul religios creștin al căsătoriei nu a fost adăugat ulterior, ci a existat de la început, poporul român formându-se (sec III-IX) într-un spațiu etnic creștinat deja. Căsătoria oficiată atât în spațiul domestic și comunitar cât și de către preot, în biserică, avea atât valoare religioasă, cât și civilă. Biserica a avut mult timp și funcția de „stare civilă”, ea înregistrând faptele specifice (naştere, căsătorie, deces), până la data de 31 martie 1864, când Alexandru I. Cuza a promulgat Legea Comunală prin care trecea obligația de acreditare a stării civile a populației asupra primăriilor. Aceasta este explicația istorică a înregistrării căsătoriilor în registrele instituțiilor de stat mai târziu și nu inexistența căsătoriilor.

O trecere rapidă în revistă a textelor etnografice (Nunta la români, a folcloristului, etnografului, naturalistului, istoricului, profesorului, preotului român, membru titular al Academiei Române, Simion Florea Marian ar fi fost mai mult decât edificatoare) ar fi lămurit definitiv că datina românească nu recunoaște existența concubinajului sau a altei forme alternative căsătoriei. Dimpotrivă, conform tradiției, „dorul cel mare al româncei” este maternitatea legitimă, statutul de mamă și nevastă și nicidecum cel de „fată bătrână” sau „fată greșită”. De asemenea, în terminologia populară românească, extrem de precisă cu stările familiale și matrimoniale, bărbatul nu devine om decât după ce este nuntit, căsătorit, cu căpătâi, cu „casa” lui. În tradiția românească, tot ceea ce se naște și moare este dator să se și nuntească. De aceea nici morții nu sunt îngropați nenuntiți, ritualul nunții mortului fiind descris de multe studii semnate de autori români sau străini. De asemenea, „cornii” sau „proștii”, întruchipări mitice care substituiau persoanele cu anumite handicapuri fizice sau intelectuale, incapabile de a se căsători, aveau și ele o nuntă simbolică, nunta cornilor. Cunoașterea acestor lucruri i-ar fi ferit pe inițiatorii proiectului de lege de eroarea gravă de a invoca obiceiul pământului în sprijinul impunerii concubinajului.

Extras din Expunerea de motive: Recunoașterea acestor familii în afara sferei căsătoriei este o reflectare și o transpunere în plan legislativ a evoluției societății, a normelor și valorilor actuale din perspectiva egalității și a nediscriminării. Realitatea din societatea românească contemporană reflectă coexistența tipurilor de familii în forme diverse de tipul cuplurilor ce decid să coabiteze în afara căsătoriei sau nu pot să se căsătorească și a cuplurilor formate în comunități etnice tradiționale în baza respectării unor reguli cutumiare”.

Comentariu: Reglementarea legislativă a uniunilor consensuale nu elimină discriminarea, ci tocmai, instituie o discriminare în ceea ce privește somarea cuplurilor care aleg coabitarea în afara căsătoriei (adică în afara relației contractuale legalizate) să se angajeze contractual. Comunitățile etnice tradiționale, așa cum mai este, în bună măsură, și comunitatea etnică majoritară, vor respecta în continuare regulile cutumiare; a le interzice valorile tradiționale sau a încerca, prin metode legale, a determina aceste comunități să abandoneze morala cutumiară este un exercițiu de intruziune și control cultural în numele unei relative uniformizări legislative, adică un exercițiu de discriminare și intoleranță.

De asemenea, legiferarea parteneriatului civil nu este „o reflectare și o transpunere în plan legislativ a evoluției societății, a normelor și valorilor actuale”, ci o reflectare și o transpunere în plan legislativ, sub responsabilitatea actualei legislaturi, a involuției familiei, a societății românești reale, a normelor și valorilor specifice acestei societăți.

Extras din Expunerea de motive: La recensământul din 2002, 828.000 de persoane au declarat că trăiesc în „uniune consensuală” (3.9% din populație), iar sondajele mai recente arată o creștere de până la 5.7% în 2008. Recensământul din 2011 oferă cifre similare, peste 800.000 de cetățeni români afirmând că trăiesc în astfel de uniuni.

Comentariu: Cifrele citate în sprijinul acestui proiect legislativ sunt eronate (false). Conform Institutului Național de Statistică, persoanele care au declarat că trăiesc în uniuni consensuale sunt în număr de 828.122 în 2002 (3,8% din populația totală) și 745.534 în 2011 (3,7% din populația totală), în aceste cifre fiind incluse atât persoanele necăsătorite, despre care nu se poate afirma că optează definitiv pentru această formulă pseudo-familială, cât și persoane divorțate, văduve sau căsătorite, care, așadar, nu resping căsătoria ca instituție furnizoare de securitate emoțională, materială și statut. Se remarcă, din evoluția statistică procentuală că proporția persoanelor care afirmă că trăiesc în uniune consensuală în momentul interviului și nu afirmă opțiunea pentru acest mod de viață, nu s-a înregistrat nicio creștere a frecvenței acestui comportament în intervalul de referință, ba chiar că s-a înregistrat un ușor regres. Această stare de lucruri este un indicator al faptului că în România, în intervalul specificat, un număr de cupluri au adoptat (probabil) starea de concubinaj, în vreme ce un număr mai mare de cupluri au părăsit starea de concubinaj. Fenomenul este cunoscut în sociologia familiei drept „căsătorie de probă”, formulă adoptată de majoritatea cuplurilor tinere, care nu locuiesc cu părinții, sunt angajați într-o carieră educațională de durată (facultate) și amână momentul căsătoriei până obțin garanția unui venit constant, capabil să le acopere cheltuielile zilnice. Nu este o opțiune definitivă coabitarea consensuală, ci una temporară, care premerge decizia căsătoriei.

Pe de altă parte, legalizarea acestui tip de uniune nu a modificat comportamentul matrimonial și nici nu a crescut controlul statelor asupra acestui comportament. Cităm chiar din raportul Soros al anchetei „Viața de familie” (2008): „În ciuda legalizării, cele mai multe cupluri continuă să coabiteze informal. Ţările Scandinave au ratele de coabitare informală cele mai ridicate, urmate de Europa Centrală, Slovenia şi Estonia, fără ca uniunile legalizate să deţină ponderi însemnate în aceste ţări”.[3]

Extras din Expunerea de motive:Obligatia statului roman este de a oferi protectie egală în fata legii tuturor acestor forme de convietuire familiala asa cum o face începând cu 1989, si in diverse forme, cvasi-majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene. (…) Grecia a permis, în 2008, înregistrarea parteneriatului civil de către cuplurile heterosexuale, însă a exclus cuplurile homosexuale – o măsură discriminatorie, a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 2013. (…) Întrucât și Italia a fost condamnată la CEDO, în iunie 2015, într-o speță asemănătoare, parlamentul de la Roma a luat în discuție o lege pentru recunoașterea parteneriatului civil. (…)”

Pe lângă argumentația juridică ce arată că nu există o astfel de obligație pentru România (vezi cap. 5 al prezentului Memoriu), din punct de vedere sociologic, invocarea unor prevederi legislative de provenienţă europeană sau americană nu sunt un argument pentru a dovedi existenţa unei anumite realităţi sau instituţii sociale. Dimpotrivă, datele sociologice şi antropologice asupra familiei europene reflectă o deosebire substanţială între modelele culturale și familiale actuale ale diferitelor societăţi. Încercarea de a uniformiza legislativ socialul poate fi interpretată ca o formă de „imperialism cultural” în care centrul încearcă să impună periferiei propriile opinii și valori.

În Europa, căsătoria a cunoscut diverse forme: ritual al religiei casnice (în antichitatea europeană şi în societatea tradiţională românească veche), ritual religios oficiat în spaţiul public/biserică (în Evul Mediu european) sau instituţie contractuală civilă, oficiată de un funcţionar public (în societăţile europene moderne). Din acest punct de vedere, parteneriatul civil nu reclamă obiective diferite de cele asigurate de forma actuală de căsătorie legală, prin urmare nu prezintă o utilitate reală. 

Inițierea și fundamentarea legii se bazează pe extrapolarea abuzivă a doleanțelor juridice ale cuplurilor homosexuale la nivelul tuturor cuplurilor, inclusiv heterosexuale, care trăiesc pentru o perioadă neprecizată într-o formă de coabitare neoficializată juridic, respectiv concubinaj sau uniune consensuală, fără consultarea acestora, fără invocarea unei necesități sociale semnificative în acest sens.

Din cercetările sociologice efectuate, statistici, interviuri, studii de caz, inclusiv din știrile și documentarele prezentate de presă, motivele cele mai frecvente ale acestui mod de viață sunt:

  • dorința unuia sau a ambilor parteneri de a nu se angaja într-o relație de lungă durată și chiar, din motive personale, de a nu o face publică,
  • teama unuia sau a ambilor că nu este persoana cea mai potrivită pentru a întemeia o familie și de aceea au o perioadă „de probă” înainte de căsătorie,
  • cel mai adesea, cauzele sunt economice; lipsa surselor sigure de venituri și a locuinței, depărtarea dintre soți datorită locurilor de muncă, dorința de a-și finaliza studiile întâi, îi fac pe tineri să amâne căsătoria.

În nici unul din aceste cazuri persoanele nu s-au plâns de discriminare și nu au manifestat dorința de a-și oficializa relația altfel decât prin căsătorie.

De aceea considerăm că a solicita în numele tuturor acestora introducerea Legii parteneriatului este un abuz care poate fi considerat de multe persoane care trăiesc în uniuni consensuale o intruziune în viața lor intimă și ca atare poate fi reclamată ca o încălcare a dreptului la viață privată.

Extras din Expunerea de motive: „Propunerea legislativa de față nu implica direct resurse financiare suplimentare de la bugetul de stat, cheltuielile aferente putand fi acoperite prin taxele de inregistrare si cele de notificare a relatiei de parteneriat civil. Legea va reprezenta un progres notabil in materia respectarii drepturilor omului din Romania pentru cuplurile care decid sa isi organizeze astfel viata de familie.”

Comentariu: Crearea de forme legale alternative la căsătorie și familie antrenează, pe lângă pierderile financiare de susținere a propagandei și asociațiilor de promovare a „culturii homosexuale” multe alte tipuri de costuri ale societății românești care vor fi imputabile legiuitorilor[4]. Astfel, la nivel familial putem anticipa instabilitatea și precaritatea parteneriatelor față de familia organizată prin căsătorie, deresponsabilizarea partenerilor, imprecizia definițiilor de identitate familială („partener” în loc de „soţ-soţie”) recunoscute şi care structurează relaţiile și apartenențele sociale în societatea românească. La nivel social: scăderea natalităţii, îmbătrânirea și pierderile de populaţie, creşterea dezordinii sociale și confuziei morale – pierderi care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, se vor reflecta şi financiar la bugetul de stat, dar şi, ireparabil, la nivelul societăţii româneşti.

În concepția inițiatorilor, un pas important pentru adoptarea acestuia este că

(Extras din Expunerea de motive la propunerea legislativă🙂 „Parlamentul României a organizat, pentru prima dată o conferință dedicată susținerii parteneriatului civil și a drepturilor persoanelor LGBT. (…) Au luat cuvântul parlamentari, ambasadori și reprezentanți ai ambasadelor SUA (Dean Thomson, însărcinatul cu afaceri al Ambasadei SUA), Olandei (ambasadoarea Stella Ronner-Grubačić), Finlandei, Germaniei, Marii Britanii, Suediei, Spaniei, Canadei, personalități publice, membri ai unor ong-uri pentru a susține necesitatea adoptării unei legislații prin care să fie recunoscut parteneriatul civil atât pentru cupluri formate din persoane heterosexuale, cât și pentru cupluri formate din persoane de același sex.”

Comentariu: Ar fi fost cel puțin la fel de importantă organizarea unei dezbateri publice în care populația să fie consultată cu privire la acest proiect legislativ și să fie stabilită existența sau inexistența unei nevoi sociale pentru acest proiect. De asemenea, relevantă ar fi fost organizarea unei conferințe cu caracter științific, la care participarea să fie deschisă și liberă. În acest context, amintim faptul că instituțiile academice de învățământ superior sau de cercetare pot avea opinii fundamentate științific față de această problemă. Oameni de știință s-au exprimat în mai multe rânduri, dar fără ecou politic, din păcate. (Amintim aici numai dezbaterea extrem de interesantă organizată Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române, cu titlul Homosexualismul. Despre revendicarea homosexuală a identității din martie 2013, la care au participat antropologi, medici, psihologi, istorici, sociologi, biologi). Responsabilizarea comunității științifice și a populației în această decizie ar fi un argument real pentru stabilirea gradului de necesitate al legalizării parteneriatului civil.

„Expunerea de motive” se încheie cu două anexe: o scrisoare expediată la o dată neprecizată de doi membri ai Parlementului European, Ulrike Lunacek și Michael Cashman, care se referă exclusiv la legalizarea relațiilor homosexuale, și o altă scrisoare ai căror expeditori sunt identificabili ca Metropolitan Community Churches, European Forum for LGBT Christian Groups, Global Justice Institute și ECPI – Euroregional Center for Public Initiatives, datată București, 4.03.2014, pentru „încurajarea membrilor Parlamentului României să voteze în favoarea propunerii legislative privind parteneriatul civil”.

În ceea ce privește prima scrisoare, este ușor de recunoscut insistența celor doi  (foști) copreședinți ai intergrupului LGBT ai Parlamentului European (în anexa la „Expunerea de motive” este menționat ca „cel mai mare intergrup din Parlamentul European”) în promovarea drepturilor minorităților sexuale. Nu este limpede de ce această scrisoare ar fi un plus de informație sau de argumentație pentru Parlamentul României, de vreme ce argumentele, foarte succint enumerate în scrisoare, au fost preluate și dezvoltate pe larg de inițiatorii proiectului de față.

În privința celei de a doua scrisori, de „încurajare a membrilor Parlamentului României să voteze în favoarea propunerii legislative privind parteneriatul civil”, ar fi necesară o comparație între cele patru organizații și reprezentativitatea lor în România și organizațiile religioase din România. Și Patriarhia Română i-a încurajat pe membrii Parlamentului României „să respingă și de aceasta dată propunerea legislativă privind reglementarea parteneriatului civil, întrucât constituie un atentat la valoarea permanentă a familiei și la identitatea acesteia”, dar această scrisoare nu a fost anexată documentului de față, deși BOR reprezintă peste 80% din populația României. De altfel, argumentele din această scrisoare, conform cărora: „familiile din România au la bază realități multiple și diferite: toate sunt însă îndreptățite la protecție egală din partea legii”, pot fi ușor respinse. Să ne amintim numai câteva din „căsătoriile” nelegale din SUA și alte state ale UE: căsătoria olandezei Jennifer Hoes cu ea însăși în 2003, căsătoria cu Turnul Eiffel a franțuzoaicei Erika „La Tour Eiffel” (a luat numele „soțului” după căsătorie), mariajul din 1979 al germanei Eija-Ritta „Berliner-Mauer” cu Zidul Berlinului (actual văduvă, păstrează în casă machete ale „regretatului soț”), nunta celebrată de Uwe Mitzscherlich cu pisica sa, căsătoria unui fotograf german cu o păpușă sexuală (despre care a precizat că este bisexuală) și multe altele. Toate se constituie ca „realități multiple și diferite: toate sunt însă îndreptățite la protecție egală din partea legii”. Pe când vor legaliza statele respective aceste realități?

_________

[1] Am considerat atât populația căsătorită, cât și văduvii, de vreme ce văduvia reprezintă o căsătorie finalizată natural.

[2] Înțelegem, după ce parcurgem și Anexele la Expunerea de motive, că acest argument este comun autorului „Expunerii” și autorilor unui scrisori, datată București, 4.03.2014, identificabili ca Metropolitan Community Churches, European Forum for LGBT Christian Groups, Global Justice Institute și ECPI – Euroregional Center for Public Initiatives. Acest lucru nu diminuează, ci agravează semnificația confuziei informației.

[3] http://datedeschise.fundatia.ro/wp-content/uploads/2014/11/viata-de-familie-raport-preliminar.pdf

[4] Să readucem în discuție cifrele: procentul celor care trăiesc în concubinaj, dar care nu au optat pentru acest mod de viață ca alternativă la căsătoria legal instituită este, în România, de 3.7%. Procentul persoanelor încadrabile „comunității LGBT” nu este cunoscut, dar ar putea fi estimat: câte cupluri homosexuale înregistrăm între cunoștințele noastre? Nu este o măsură statistică admisă științific, dar este un mod primar de evaluare, în așteptarea unor sondaje pe această temă. În SUA, una dintre cele mai avansate societăți în ceea ce privește recunoașterea și finanțarea culturii homosexuale, acolo unde organizațiile de promovare a drepturilor homosexualilor estimau un procent de 10% homosexuali din populația totală, un sondaj Gallup de acum patru ani înregistra 3,4% din totalul populației.